Casa de vacanţă

 

Copiii din Casa Fericită erau în vacanţă. Părinţii lor închiriaseră o casă într-un parc forestier din Brazilia; o casă drăguţă, în mijlocul unei poieni, cu mulţi copaci în jur şi cu un pîrîu care curgea prin apropiere.

Unchiul, mătuşa şi Marquinhos (micul Marcu) (se pronunţă Marchinios) erau şi ei acolo, şi pentru copii totul era ideal. Erau o mulţime de camere prin care să alerge, să se joace şi să se distreze.

Ceea ce le plăcea cel mai mult celor doi băieţi să facă era să se joace în apa curată a pîrîului. Deoarece apa era prea puţin adîncă pentru a înota, ei s-au hotărît să facă un stăvilar. Copiii au lucrat toată ziua ca să caute material folositor pentru proiectul lor: pietre, lemne, rădăcini, cutii de conserve, tot ce puteau găsi. Cei trei s-au pus pe treabă cu mult zel, pînă ce Dorita s-a plictisit de joc şi a hotărît să caute altceva demn de interes.

Ea l-a chemat pe Toto, care stătea răbdător la marginea pîrîului şi îi urmărea pe copii.

„Hai, Toto“, a zis Dorita, „vino cu mine!“

Toto era deja gata să facă orice activitate şi a luat-o la fugă spre ea. Dorita s-a hotărît să se caţere într-un copac, dar     şi-a amintit dintr-o dată că are nevoie de mîini libere pentru căţărat, şi ea avea o pungă cu bomboane. Fără să se gîndească la urmări, ea a lăsat la poala copacului preţioasa pungă, încrezîndu-se în grija lui Toto.

„Toto, ai grijă de bomboanele mele! Stai de pază!“

Ea se simţea foarte bine stînd sus în copac şi urmărind ce fac băieţii în pîrîu, fără să se mai gîndească nici o clipă la soarta pungii de bomboane de la poala copacului.

Într-un sfîrşit, ea s-a hotărît să se dea jos. Încet, foarte încet, cu mare grijă să nu cadă, ea a ajuns jos. Toto era foarte fericit; dar unde erau bomboanele?

„Toto, unde sunt bomboanele mele?“

Nu se vedea nici urmă de bomboane, numai o bucăţică de hîrtie pe limba lui Toto. Ce dezamăgire! Nu-i venea să creadă! Toto îi mîncase bomboanele! Nu şi-ar fi închipuit niciodată aşa ceva! Ea a luat-o la fugă spre casă plîngînd.

„Mami, mami, Toto mi-a mîncat bomboanele!“

„Dar, dragă, cum? Cum putea Toto să-ţi mănînce toate bomboanele? Unde erau ele?“

Dorita i-a povestit păţania tristă cu bomboanele. Mama ei a strîns-o în braţe. „Nu plînge, Dorita. Nu este greşeala lui Toto, ci a ta! Te-ai încrezut în Toto fără ca el să-ţi merite încrederea. Ştii ce spune Biblia? ‚Unii se încred în carele lor, alţii în caii lor, dar noi ne amintim de Numele Domnului, Dumnezeului nostru‘. Lucrul acesta este scris în Psalmul 20, versetul 7. A te încrede într-un cîine este acelaşi lucru cu a te încrede în nişte cai, dar încrederea noastră trebuie să fie în Domnul. Ştiu, dragă, că tu te încrezi în Domnul Isus [Iesus], aşa că, data viitoare cînd vrei să ai bomboanele în siguranţă, alege un loc sigur şi apoi cere-I Domnului Isus să le păzească, bine?“

Dorita i-a plăcut ideea şi a ieşit afară în fugă, cu lacrimile uscate, ca să-şi ajute fraţii la construirea stăvilarului.

Curînd, mama a chemat micii constructori să ia o gustare, şi au primit cu toţii o porţie de budincă delicioasă.

Mama servea budinca şi o punea în farfurii.

„O, mami dragă, mie mi-ai dat două linguri“, a rîs Ronaldo, „oare am cumva două guri?“

Toţi au rîs, plăcîndu-le gluma, dar tatăl a zis: „Fii atent, Ronaldo! Eşti cam obraznic faţă de mama ta. În felul acesta ai într-adevăr două guri!“

„Îmi pare rău, tati! Îmi pare rău, mami! N-am vrut să fiu obraznic. Glumeam doar, îmi pare rău!“

„Tati, te rog să ne explici ce înseamnă să ai două guri“.

„Ei bine, Ronaldo, este aşa din cauză că de obicei auzim lucruri bune din gura ta. Tu eşti creştin, vorbeşti despre Domnul Isus, cînţi cîntece creştine, încerci să vorbeşti frumos cu surioara ta şi de obicei vorbeşti respectuos cu noi, părinţii tăi, dar, deodată, ai fost obraznic faţă de mama ta; este ca şi cum ai fi avut două guri. Iată ce spune apostolul Iacov [Iacob] în scrisoarea lui, în capitolul 3 cu versetul 10: ‚Din aceeaşi gură iese binecuvîntarea şi blestemul‘“.

„Da, tati, îmi amintesc această lecţie din cartea lui Iacov. Îţi mulţumesc că mi-ai reamintit-o“.

Drăgăstos, băiatul s-a dus să-şi îmbrăţişeze mama. „Îmi pare rău, mamă, pentru glumă. Am vorbit fără să mă gîn-desc“.

„Este în ordine, fiule. Dumnezeu să te binecuvînteze şi să te ajute să vorbeşti totdeauna frumos“.

Terminîndu-şi gustarea, cei trei copii s-au întors la stăvilar la treabă.

„Hai să-i dăm drumul“, a spus Ronaldo, „să muncim!“

 Ce frumos este să ne petrecem vacanţa jucîndu-ne împreună! Copiii din Casa Fericită erau cu adevărat fericiţi!

 

 

Vizita bunicilor

 

Ronaldo şi Dorita erau foarte fericiţi; veniseră bunicii lor din Statele Unite. Copiii nu-şi văzuseră bunicii de un an de zile, pentru că locuiau aşa departe. Ce bucurie să-i vadă încă o dată!

Bunicii le-au adus cadouri frumoase – o păpuşă drăguţă pentru Dorita şi o maşină neobişnuită pentru Ronaldo. Dar ceea ce le-a plăcut cel mai mult copiilor a fost o carte de poveşti în limba engleză, cu poze color foarte frumoase.

Ce mult le plăcea cartea! Mai ales povestea cu prinţul care trăia într-un palat frumos într-o ţară îndepărtată. Prinţul era foarte bogat – avea o mulţime de servitori – străzile din oraş erau de aur, zidurile din pietre preţioase, poporul lui erau oameni ai păcii, toţi erau fericiţi, şi nimeni din oraş nu făcea fapte rele.

Într-o zi, prinţul s-a hotărît să facă o călătorie lungă ca să viziteze o altă ţară îndepărtată. Cînd a ajuns acolo s-a îmbrăcat în haine simple şi a mers pe străzi ca oricare alt om de acolo. Oamenii nu ştiau că el e prinţ. Prinţul a fost foarte trist cînd a văzut sărăcia din ţara aceea, boala, păcatul, lucrurile rele. Ce diferit era totul faţă de ţara lui – unde nu era boală şi păcat, ci în inima poporului său domneau bucuria, fericirea, pacea şi iubirea.

Ce putea face acest prinţ pentru oamenii aceia din aceasta ţară îndepărtată? El a început să vorbească cu oamenii, să le arate un alt fel de viaţă, să-i înveţe să trăiască în pace. El a început şi să le vindece bolile şi infirmităţile. Oamenii îl iubeau mult, şi oriunde mergea era urmat de o mare mulţime. Ce rău îi părea de ei!

„Veniţi la mine“, îi invita el, „învăţaţi de la mine, căci eu sunt blînd şi umil în inimă, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“. Prinţii din ţara aceea, văzînd binele pe care îl făcea şi cît îl iubeau oamenii, au fost invidioşi şi au hotărît să-l ucidă. Aşa au făcut ei – l-au ucis pe prinţul păcii.

Dorita asculta cu cea mai mare atenţie. Oh, îi plăcea aşa de mult de prinţul acela bun! Cînd a auzit că oamenii aceia l-au ucis, o lacrimă a început să i se prelingă pe obraz în jos.

„Bunico“, a zis ea, „prinţul acesta seamănă cu Domnul Isus [Iesus]. Şi El i-a iubit pe oameni, a venit din cer ca să facă bine – dar L-au ucis şi pe El“.

„Da, dragă, dar nu uita că El a spus: ‚Eu am venit ca ei să aibă viaţă şi s-o aibă din abundenţă‘. Domnul Isus a murit pentru noi, astfel încît noi să trăim şi să avem viaţă din abundenţă. Şterge-ţi lacrimile şi du-te să faci cîţiva paşi prin grădină“… şi exact aşa au făcut Ronaldo şi Dorita.

Vacanţa bunicilor a trecut repede, şi ca toate lucrurile bune a ajuns la sfîrşit. A sosit ziua cînd s-au dus cu familia la staţia de autobuz ca să-şi ia la revedere.

În ziua următoare, mama şedea la maşina de cusut şi cosea, iar Dorita stătea în genunchi pe duşumea bucurîndu-se de cîteva bucăţele de stofă care cădeau jos.

Mama ei a auzit-o murmurînd: „Galben, negru, roşu, alb, mai am nevoie acum numai de verde“.

„Ce faci acolo, micuţo?“

„Caut culorile din cartea fără cuvinte, mami. Acum mai am nevoie numai de verde. Voiam să fac şi eu o carte fără cuvinte cu bucăţile tale de stofă“.

„Ce idee bună!“ a zis mama surîzînd. „Dar de ce vrei să faci şi tu o carte fără cuvinte?“

„Pentru că vreau să spun prietenilor mei istoria prinţului, şi nu pot să citesc cartea în engleză. Uite, mami, galbenul vorbeşte despre oraşul prinţului, negrul despre păcatul oamenilor din ţara unde s-a dus el, roşul vorbeşte despre sîngele lui care s-a vărsat atunci cînd l-au ucis prinţii aceia, iar albul vorbeşte de pacea şi puritatea inimii tuturor celor care îl iubesc. Acum mai am nevoie numai de verde“.

„Şi despre ce vorbeşte verdele?“

„El vorbeşte despre viaţa pe care a venit prinţul s-o dea, o viaţă abundentă. Vezi, mami, de ce vreau ca stofa verde să fie în cartea mea? Prinţul este de fapt Domnul Isus, şi eu vreau să le spun prietenilor mei această istorioară, ca şi ei    să-L iubească“.

Mama ei a sărutat-o şi s-a dus să caute în sertare o bucată de stofă verde.

„Uite-o, dragă, pe cea verde! O bucată din propria mea rochie!“

„Grozav! Mulţumesc, mami! După ce termini de cusut, ai putea să le coşi pe acestea laolaltă pentru cartea mea fără cuvinte?“

„Sigur că da, dragă, cu mare plăcere“.

Şi iată cum a putut Dorita să treacă peste tristeţea din cauza plecării bunicilor ei, făcînd ceva folositor pentru Domnul Isus!

 

 

Nucul

 

Ronaldo şi Dorita erau în vacanţă, jucîndu-se liniştit în sufragerie, construind un castel, dar ştiţi cît de activi le place copiilor să fie, să sară, să fugă, să se caţere! Totul numai activitate! Problema era că afară ploua, şi mama le spusese să stea în casă.

Ronaldo şi Dorita se săturaseră să stea liniştiţi, doreau să iasă afară!

„Uite, mami, ploaia aproape că a stat. Lasă-ne să ieşim afară, te rog, mami!“

„Foarte bine“, a zis mama, „puteţi să mergeţi prin grădină, dar să nu vă udaţi. Luaţi-vă pelerinele, cizmele şi umbrelele“.

Ce uşurare! Cei doi copii au luat-o la fugă ca să se pregătească să iasă afară.

Ei au mers un timp prin grădină, fericiţi şi mulţumiţi, rîzînd cînd au văzut o pasăre opintindu-se aşa de tare ca să scoată un vierme din pămînt, că a fost cît pe ce să cadă pe spate!

Apoi, din grădină, s-au dus să vadă porumbeii. Ce mult le plăcea de porumbeii aceştia, căci erau foarte diferiţi de cei mai mulţi!

Proprietarul lor făcuse ceva de necrezut. El îi vopsise pe aproape toţi, şi în loc să fie albi, erau porumbei galbeni, roşii, verzi, albaştri, şi, bietul de el, chiar şi unul negru!

Cei doi copii au stat mult timp admirînd culorile frumoase ale porumbeilor, dar, dintr-o dată, ceva le-a atras atenţia. Un nuc! Nuci coapte! Ce plăcere! La poala copacului erau pe jos o mulţime de nuci, care le plăceau aşa de mult!

Ispita era prea mare. Ei au făcut exact ce-a făcut Acan în istoria din cartea Iosua la capitolul 7. Chiar dacă era interzis, cînd Acan a văzut aurul, argintul şi frumoasele haine babiloniene, le-a poftit şi le-a luat, cu nişte urmări foarte triste. Fără să se gîndească la consecinţe, copiii au făcut acelaşi lucru, le-au văzut, le-au poftit şi le-au luat. Şi-au umplut buzunarele pelerinelor şi s-au întors acasă.

Mama i-a primit fericită.

„A fost bine afară? Totul este în ordine? Haideţi să vă ajut să vă scoateţi pelerinele“.

Hopa! Ce-i cu asta?!

„De ce vi-s aşa de grele buzunarele? Nuci! De unde aveţi nuci?“

„De la ferma de porumbei, mamă“.

„Şi aţi luat ce nu e al vostru? Acesta este furt, copiii mei. Nu puteţi lua lucruri care nu vă aparţin. E păcat să furi“.

Ce-au mai plîns copiii! Dar trebuiau să înveţe această lecţie! Luîndu-i de mînă, mama i-a dus înapoi la fermă şi    i-a pus să dea fermierului nucile. Ce ruşine le-a fost! Nucile au servit ca o lecţie preţioasă pentru ei.

În seara aceea, mama a deschis Biblia la Iosua 7 şi a citit istoria tristă a lui Acan şi a subliniat învăţătura din ea cu două versete din Noul Testament. Romani 13:10: „Dragostea nu face rău aproapelui“ şi Efeseni 4:28: „Cine fura să nu mai fure“. Înainte de a se duce la culcare, Ronaldo şi Dorita au mulţumit Tatălui lor ceresc pentru toată iubirea Lui şi au cerut iertare pentru că au furat nucile; apoi s-au culcat şi au dormit cu pace în inimă.

 

 

Gît-lung

 

Într-o zi, Dorita s-a trezit cu o durere de gît şi cu puţină febră.

„Stai în pat astăzi, dragă – joacă-te liniştită cu păpuşile. Mama se duce să-ţi cumpere nişte medicamente, bine?“

Curînd, mama s-a întors cu un pahar cu lapte şi cu nişte medicamente. Acestea aveau un gust bun, şi Dorita le-a înghiţit imediat.

„Mami“, a zis ea, „stai puţin cu mine, spune-mi o poveste“.

„O poveste, dragă? Vrei să-ţi spun o poveste din cartea ta?“

„Nu, mami, spune-mi o altă poveste. Spune-mi o poveste despre girafă“.

„Girafă!“ a exclamat mama.

„Da, despre girafa mea de aici“.

Mama s-a gîndit o clipă, apoi a zis următoarea poveste:

A fost odată o pereche de girafe. Celelalte animale din pădure le numeau domnul şi doamna Gît-lung. Ştii de ce? Pentru că aveau de-adevăratelea nişte gîturi tare lungi! Dar, stai o clipă. Gîtul acela lung era foarte folositor!

Domnul şi doamna Gît-lung puteau să ajungă la cele mai frumoase frunze din copaci. În timp ce celelalte animale din pădure trebuiau să mănînce iarbă şi alte plante, girafele puteau să ajungă la cele mai fragede frunze din vîrful copacilor. Da, gîtul lor era foarte folositor!

Într-o zi s-a întîmplat ceva nou în casa domnului şi doamna Gît-lung. S-a născut o pereche drăguţă de gemeni, numiţi curînd Lunganu’ şi Prăjină. Ce drăgălaşi erau! Aveau nişte picioare aşa de lungi! Şi ce gîturi!…

Mama Gît-lung îşi hrănea copilaşii cu multă dragoste, şi ei au început să crească, să crească şi să se înalţe tot mai mult.

Ei se jucau, săreau, fugeau şi făceau tot felul de năzdrăvănii.

Într-o zi, pe cînd se odihneau la umbra unui copac, Lunganu’ a întrebat: „Auzi, Prăjină, ce-ţi doreşti mai mult decît orice?“

Fără nici o ezitare, Prăjină a răspuns: „Îmi doresc să am un gît lung, exact ca tati. În felul acesta voi putea să ajung la fructele delicioase şi la frunzele fragede din vîrful copacilor!“

Lunganu’, dorind să nu se lase mai prejos, a zis: „Eu nu! Eu vreau să am un gît care să ajungă pînă la cer!“

Dorita a rîs: „O, mami, ce girafă prostuţă!“

Povestea hazlie despre familia Gît-lung a făcut-o fericită pe Dorita, aşa de fericită, că în scurt timp temperatura i-a scăzut, şi ea a putut să tragă un pui de somn.

Da, copii, ce nechibzuită era mica girafă! Nouă ni se pare ceva hazliu, dar în zilele din vechime au fost unii oameni care au dorit şi ei să ajungă pînă la cer, şi în felul acesta să devină faimoşi şi importanţi. Ei erau egoişti. În loc să se umilească şi să asculte de Dumnezeu, au dorit să-şi înalţe numele. N-au ascultat de Dumnezeu, şi El a fost nevoit să-i pedepsească. Aceştia au fost oamenii care au construit turnul Babel.

Din zilele acelea, şi alţi oameni s-au hotărît să se înalţe pe ei înşişi şi să ajungă pînă la cer. În zilele noastre, oamenii de ştiinţă au făcut călătorii în spaţiu prin zborurile lor interplanetare. Aceia dintre ei care erau necredincioşi au spus: „Unde este Dumnezeu? Am fost în cer şi nu L-am văzut!“

Oamenii de ştiinţă creştini I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru universul Său mare şi pentru frumuseţea creaţiei, recunoscînd că El a făcut toate lucrurile şi că lucrurile lui Dumnezeu sunt făcute numai de Duhul [Spiritul] lui Dumnezeu.

Copii, există o singură cale de a ajunge în cer şi de a-L întîlni pe Dumnezeu. Aceasta este prin Domnul Isus, Cel care a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine“. Nimeni, într-adevăr, nici chiar prietenii noştri Gît-lung, nici oamenii de la turnul Babel, nici oamenii de ştiinţă necredincioşi, ci numai cei care se încred în Domnul Isus Cristos şi Îl primesc ca Salvator al lor.

Tu L-ai primit pînă acum?

 

 

Degetarele

 

Dorita era încîntată de colecţia de degetare ale mamei ei. Degetare de porţelan, drăguţe, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări, unul avea formă de cîine, altul avea pictat pe el o ursoaică la plimbare cu puii ei. Mama ei primise degetarele cînd era mică, ca s-o ajute în orele cînd trebuia să stea liniştită, învăţînd să coasă şi să brodeze. Mama îşi amintea de orele acelea dificile şi a promis că atunci cînd Dorita avea să înveţe să coasă şi să brodeze, îi va da şi ei voie să folosească acele degetare mici. Între timp, din cînd în cînd, Doritei i se dădea voie să le ia din cutiuţa unde erau ţinute ca să se joace cu ele, ca răsplată. Ei îi plăcea cel mai mult acela în formă de cîine şi acela cu ursuleţii, de parcă ar fi fost într-adevăr degetare de copii! Cele de porţelan erau elegante la vedere.

Într-o zi, în timp ce bebeluşul bea din biberon, Dorita se juca cu degetarele şi a spus că cel cu urşi era prea mare pentru ea. „Mami, n-o să pot folosi niciodată acest degetar, este mult prea mare! Pare să se potrivească degetului lui Dumnezeu!“

„Degetului lui Dumnezeu, dragă? Unde ai văzut tu degetul lui Dumnezeu?“

„L-am văzut lîngă Teresopolis, mami, cînd ne întorceam de la Rio de Janeiro. Tu ai spus că muntele acela se numeşte degetul lui Dumnezeu“.

„Ah, Dorita, acum îmi dau seama că te joci cu mine“.

Au trecut cîteva minute în tăcere. Apoi Dorita a zis: „Mami, a văzut cineva cu adevărat degetul lui Dumnezeu?“

„Da, dragă, a văzut, nu-ţi aminteşti ce scrie în Biblie?“

„Nu, mami, spune-mi“.

„Ei bine, Dorita, această povestire se află în cartea Daniel, capitolul 5. Pe timpul profetului Daniel, regele Belşaţar a dat un mare ospăţ pentru o mie dintre curtenii lui, împreună cu soţiile lor.

În timp ce regele bea vin, a trimis să se aducă paharele de aur şi de argint pe care tatăl lui le luase din templul care era în Ierusalim, pentru ca el şi oamenii lui să bea din ele. Biblia spune: ‚Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit‘, şi în aceeaşi clipă în care regele a început să bea din vasele dedicate Domnului şi să-i laude pe zeii lui, atunci cîteva degete ale unei mîini de om au început să scrie pe zidul palatului.

Cînd regele a văzut degetele care scriau pe zid, s-a înspăimîntat şi a început să tremure, iar genunchii i se loveau unul de altul. El a început să strige, chemîndu-i pe toţi înţelepţii lui, ca să vină şi să-i explice ce anume era scris. Toţi înţelepţii s-au înfăţişat înaintea regelui, dar nici unul n-a putut să-i spună ce scria pe zid. Ei nu ştiau ce să facă. Atunci regina mamă şi-a amintit de Daniel, cum fusese folosit de Dumnezeu ca să explice visele pe care le avusese soţul ei acum mort. Ea a zis: ‚Maiestate, să trăieşti pentru totdeauna; nu lăsa aceste gînduri să te tulbure, nici nu lăsa să-ţi pălească faţa. În regatul tău este un om în care se află duhul sfinţilor dumnezei; în zilele tatălui tău s-au găsit în el lumină, pricepere şi o înţelepciune ca înţelepciunea dumnezeilor. Trimite să-l aducă‘.

Servitorii regelui s-au dus să-l caute pe Daniel şi l-au adus înaintea regelui.

Regele i-a cerut să-i explice scrierea, promiţîndu-i daruri şi onoruri, dar Daniel a zis: ‚Ţine-ţi darurile, maiestate, totuşi îţi voi citi scrierea‘.

Daniel a descifrat mesajul scris de degetul lui Dumnezeu, făcîndu-l pe rege să-şi amintească de aroganţa lui Nebucadneţar, tatăl lui, şi cum îl umilise Dumnezeu, şi a adăugat: ‚Iar tu, Belşaţar, fiul lui, nu ţi-ai umilit inima, deşi ştiai toate acestea… Iată ce spune această scriere: Mene, mene, techel, upfarsin, adică: Dumnezeu ţi-a numărat regatul şi i-a pus capăt. Dumnezeu ţi-a cîntărit regatul [împărăţia] şi ţi-a găsit lipsă. Regatul tău este împărţit şi dat mezilor şi perşilor‘.

În aceeaşi noapte, Belşaţar a murit“.

„Atunci, mamă“, a întrebat Dorita, „degetul lui Dumnezeu înseamnă condamnare?“

„Nu totdeauna, dragă. Este adevărat că Domnul Isus Şi-a folosit odată degetul ca să condamne, scriind pe pămînt cînd fariseii au adus la El o femeie, acuzînd-o şi dorind ca El să dea ordin s-o ucidă prin lovire cu pietre. În loc de aceasta, Domnul Isus n-a zis nimic, ci S-a aplecat, scriind cu degetul pe nisip. Întrucît ei au insistat, El a spus: Acela dintre voi care este fără păcat să arunce primul piatra. Apoi a început din nou să scrie pe jos. Nu ştim ce a scris, dar ei toţi au ieşit unul cîte unul şi nimeni n-a avut curajul s-o lovească cu piatra pe femeie, pentru că toţi se simţeau vinovaţi.

De obicei, draga mea copilă, degetul Domnului Isus a adus binecuvîntare celor pe care i-a vindecat de orbire şi de surditate. Odată, El a uns ochii unui orb chiar cu degetele Sale, ca acesta să vadă. A atins urechile unui surd, ca să audă. De asemenea, a atins un biet lepros şi l-a vindecat de lepră. A atins urechea servitorului marelui preot atunci cînd Petru i-a tăiat-o cu sabia şi l-a vindecat pe servitor. El a atins sicriul fiului văduvei, şi el a înviat. Degetul lui Dumnezeu poate fi folosit pentru condamnare sau binecuvîntare“.

„Mamă, eu vreau ca degetul lui Dumnezeu să fie folosit totdeauna ca o binecuvîntare pentru mine. Eu Îl iubesc“.

„Da, dragă, şi El te iubeşte. Nu uita niciodată că Domnul Isus i-a primit pe copii şi i-a binecuvîntat în acelaşi fel. El totdeauna doreşte să te primească şi să te binecuvînteze“.

Degetarele serveau ca ceva care amintea de Domnul Isus, şi Dorita era foarte fericită.

 

 

Crăciunul în Casa Fericită

 

Ronaldo şi Dorita erau aşa de fericiţi, că de abia îşi mai încăpeau în piele! Sosise o scrisoare din Anglia de la un-chiul Iacob. El, mătuşa Elena şi verişorii Bertinho (micul Bert) (se pronunţă Bertinio) şi Lucinha (Lucica) (se pronunţă Lucinia) veneau de Crăciun la Casa Fericită. Ei soseau cu avionul pe data de 18 decembrie şi urmau să stea 21 de zile! Ce fericire!

Cînd a sosit ziua mult aşteptată, Ronaldo şi Dorita erau nerăbdători să-şi întîlnească verişorii pe care nu-i mai văzuseră de doi ani. De fiecare dată cînd suna telefonul dădeau fuga să răspundă. Ei veneau cu trenul de la Rio de Janeiro şi urmau să sune cînd ajungeau în gară. În cele din urmă, tatăl lor a răspuns la apelul mult aşteptat, şi ei l-au putut auzi pe unchiul lor zicînd: „Salut, Frederick! Am sosit! Da, am călătorit bine. Poţi veni să ne iei? Foarte bine. Te aşteptăm“.

Într-o clipă, copiii au dispărut în maşină, şi au ajuns curînd la gară. Atunci s-a schimbat totul. Amîndoi erau foarte timizi şi nu ştiau ce să facă! Au hotărît să se ascundă în spatele lui tati. Ştiţi de ce? Verişorii lor au făcut exact acelaşi lucru! În schimb, adulţii n-au făcut la fel, nici vorbă! S-au îmbrăţişat, s-au sărutat şi au vorbit toţi în acelaşi timp! Apoi au observat ce timizi erau copiii. Unchiul Iacob, cu un zîmbet larg, i-a îmbrăţişat pe toţi patru deodată, şi, brusc, toţi au început să rîdă şi să se îmbrăţişeze în acelaşi timp. Gheaţa fusese spartă!

Ce înghesuială în maşină! Nimeni nu era supărat cîtuşi de puţin pe aceasta. Cînd au ajuns acasă, s-au întîlnit cu mama şi cu Luizinho, şi a început încă o serie de îmbrăţişări, şi chiar şi Toto a luat parte la sărbătorire, sărind pe fiecare în parte în chip de bun-venit.

În zilele următoare, Ronaldo şi Dorita au învăţat multe lucruri despre obiceiurile copiilor englezi. Într-o zi, Lucinha a zis: „Haideţi să-i scriem scrisori lui Moş Crăciun“.

„Scrisori?“ a întrebat Dorita. „Scrisori lui Moş Crăciun? De ce?“

Bertinho a explicat că, în Anglia, îi scriu de obicei lui Moş Crăciun înainte de Crăciun ca să ştie ce cadou doresc să primească de Crăciun.

Ronaldo, cu simţul lui practic de totdeauna, a dorit să ştie: „Cum trimitem scrisoarea? Moş Crăciun nu are adresă“.

„Ei bine“, a zis Lucinha, „noi totdeauna punem scrisorile pe cămin“.

„Dar aici n-avem cămin, nici cuptor. Dacă scriem scrisorile, ce facem cu ele?“

Neştiind ce să facă, cele două fete au fugit la bucătărie ca s-o întrebe pe mama ce să facă. Mama şi mătuşa Elena au zîmbit uşor.

„Nici o problemă, fetelor“, a spus mama. „Scrieţi-vă scrisorile şi lăsaţi-le în seama mea. Tata ştie adresa lui Moş Crăciun“.

Uşuraţi, copiii şi-au scris scrisorile, fiecare explicîndu-i  lui Moş Crăciun ce doreau să primească de Crăciun, apoi au dat mamei lor scrisorile.

Cînd Ronaldo a rămas singur cu verişorul lui, a spus: „Eu, Bertinho, nu cred în chestia asta cu Moş Crăciun. Îi scriu numai ca să le fac plăcere fetelor. Ştiu cine ne dă cadourile, este tata, şi de aceea ştie el adresa. Tu ce crezi?“

Bertinho a fost şi el de acord şi, zîmbind, a zis: „Ştiu, Ronaldo, dar Lucinha crede asta şi nu-mi place s-o supăr. Chiar şi aşa, este bine să scriem această scrisoare. Cine o citeşte este tata, aşa că el şi mama ştiu ce vrem să primim. E un obicei bun. Ajută de minune“.

Ronaldo a rîs şi a încuviinţat.

În ajunul Crăciunului, Lucinha a întrebat: „Unde o să ne atîrnăm ciorapii?“

„Ciorapii, dragă? De ce?“

„Mătuşă, în Anglia este obiceiul să-i atîrnăm undeva în ajunul Crăciunului“.

„De ce?“ a întrebat Dorita.

„Moş Crăciun pune mici cadouri în ei“, a spus Lucinha. „Bomboane, ciocolată, nuci, marţipan, un măr, o portocală, oh, o mulţime de lucruri drăguţe!“

Dorita a fost încîntată de idee!

„Mami, unde-i atîrnăm pe ai noştri? Moş Crăciun va şti că la noi stă o fetiţă englezoaică şi va căuta ciorapi“.

Mama a fost de părere să-i atîrne pe mînerele şifonierului, şi fetele au fost mulţumite.

Mai tîrziu, toţi s-au dus ca să împodobească pomul de Crăciun.

„Mami“, a zis Dorita, „eu cred despre pomul de Crăciun că este cel mai frumos dintre toţi pomii. Nu crezi la fel? El completează fericirea Crăciunului“.

„Da, şi eu cred la fel, draga mea. Este împodobit foarte frumos cu globuri colorate şi cu beteală. El reprezintă bucuria Crăciunului“.

„De unde ştii că reprezintă bucuria Crăciunului?“ a întrebat Ronaldo.

„Ei bine, fiule, fiindcă punem cadouri sub pom pentru prietenii şi familiile noastre. Lucrul acesta este un simbol al adevăratului înţeles al primului Crăciun. Îţi aduci aminte ce spune la Ioan 3:16, că Dumnezeu a iubit atît de mult lumea, că L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică [eternă]. Pomul de Crăciun ne face să ne amintim de darul minunat pe care ni l-a dat Dumnezeu, pe singurul Său Fiu iubit, pe Domnul Isus“.

Ei s-au dus devreme la culcare, dar au văzut că le era greu să adoarmă. Dorita era un pic cam nervoasă cînd se gîndea la un Moş Crăciun ciudat cu o barbă lungă albă şi nu putea deloc adormi. Se întorcea de pe o parte pe alta, îşi tot mişca picioarele, dar în cele din urmă a adormit.

Deodată, ea s-a trezit. Cineva venea foarte încet în camera ei, pe vîrful picioarelor! Ea şi-a tras pătura peste cap şi a stat nemişcată, ţinîndu-i răsuflarea. Putea să audă pe cineva făcînd ceva lîngă şifonier, apoi paşii au trecut pe lîngă patul ei şi au ieşit afară.

Dorita a coborît din pat şi s-a dus la şifonier. Ciorapii ei nu erau acolo! Şi nici un cadou! „Lucinha! Lucinha! Trezeşte-te!“ a şoptit ea. Lucinha, care stătea lungită lîngă ea, a deschis ochii.

„Ce s-a întîmplat, Dorita?“

„Lucinha, a venit Moş Crăciun, a luat ciorapii şi apoi a plecat. Oare n-o să primim nimic?“

În clipa aceea s-au auzit din nou paşii, şi fetele s-au ascuns sub pătură şi au stat nemişcate. Au auzit pe cineva atîrnînd ciorapii la locul lor şi apoi punînd ceva greu pe duşumea. Paşii au trecut din nou pe lîngă pat şi s-au dus. Dar ce Moş Crăciun mai era şi ăsta? Paşii proveneau de la patru picioare! Fetele au dat imediat pătura la o parte, s-au întors spre marginea patului pentru a descoperi identitatea acestui Moş Crăciun ciudat şi au căzut din pat. A urmat o tăcere totală din partea adulţilor şi o mulţime de rîsete din partea fetelor.

Lucinha a şoptit: „Dorita, ai căzut peste mine şi n-am putut să văd nimic. Tu ai văzut cine era?“

„Da, am văzut“, a zis Lucinha rîzînd, „erau tati şi unŢchiul! Ce mai păcăleală! Hai acum să vedem ce este în ciorapi!“

Fetele şi-au pipăit ciorapii în tăcere şi, printre altele, au găsit nişte ciocolată, pe care au luat-o în pat, ospătîndu-se la miezul nopţii, apoi au adormit fericite. Dimineaţa s-au tre-zit devreme şi au văzut că la picioarele patului lor erau o mulţime de cadouri, purtînd numele Dorita sau Lucinha. Fără să facă prea mult zgomot, le-au luat cu ele în pat. Deschizînd pachetele, au descoperit păpuşi, jocuri, cărţi de poveşti, papuci de casă, o cutie de ciocolată, iar în ciorapi o mulţime de lucruşoare.

Ce veselie! Ele doreau să vadă totul în acelaşi timp.

Curînd au intrat băieţii în vîrful picioarelor, cu braţele pline de cadouri: maşini, un tren, mai multe jocuri, piese de lego şi cărţi, un set de tîmplărie şi mai multă ciocolată. Casa era şi mai fericită ca de obicei.

Apoi uşa s-a deschis din nou şi au intrat tatăl, mama, unchiul şi mătuşa: „Crăciun fericit! La mulţi ani!“ Îmbrăţişări, săruturi şi mulţumiri! Lucinha zîmbea pe toată faţa!

„O, mamă, ce mai Moş Crăciun! Acum ştiu!“

Toţi au rîs fericiţi.

După ce au luat micul dejun, tatăl a deschis Biblia şi a citit istoria minunată a primului Crăciun, Crăciunul lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Tatăl a vorbit despre izvorul adevărat de cadouri: „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvîrşit este de sus, coborînd de la Tatăl luminilor“ (Iacov 1:17).

„Da“, a zis tatăl, „nu un Moş Crăciun, ci Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, este Cel care ne dă totul, şi darul Său cel mai mare pe care ni l-a dat a fost Fiul Său, Domnul Isus, care    S-a născut ca să fie Salvatorul nostru“.

„Tată“, a zis Dorita, „Îi mulţumesc Tatălui nostru ceresc pentru toate cadourile mele, dar îmi place şi Moş Crăciun, pentru că acum ştiu că el este tăticul meu“.

Ce zi fericită au avut ei! Lui Luizinho i-a plăcut totul, mai ales lumina bliţului de la pozele făcute în jurul pomului de Crăciun. Nici Toto n-a rămas în afara sărbătoririi. El a pri-mit cîte o bomboană din fiecare ciorap şi un prînz delicios! Seara s-au dus cu toţii la adunare pentru serviciul divin de-dicat Crăciunului, au cîntat, au recitat poezii, s-au închinat din toată inima lor plină de recunoştinţă.

În drum spre casă, Dorita a spus: „Ce zi fericită! Mi-ar plăcea să fie în fiecare zi un Crăciun!“

Ea nu va uita niciodată această serbare de Crăciun.