Ţupi

 

Ţupi nu fusese totdeauna dolofan, nu! Fusese chiar tare pricăjit, bietul de el! Slab ca un ţîr şi părăsit. Un cîine al străzii, un maidanez. Găsea ceva mîncare prin lăzile de gunoi, sau îi mai arunca cîte ceva măcelarul, dar nici acesta nu se purta bine cu el. Nu-i plăcea să vadă un cîine plimbîndu-se  pe trotuarul din faţa măcelăriei în aşteptarea unor oase. Era tare supărat pe el.

„Pleacă de aici!“ striga el. „Ieşi!“

Cît mai dorea Ţupi să aibă un stăpîn! Cineva care să fie prietenul lui. Şi să aibă o casă pe care s-o apere!

Dumnezeu a creat animalele de casă ca să fie animale de casă… prieteni ai omului. Vaca să dea lapte; calul să ducă poveri; cîinele să fie un paznic al casei. Ţupi nu avusese niciodată stăpîn sau casă pe care s-o păzească.

Într-o zi frumoasă, toate acestea s-au schimbat: Ţupi l-a întîlnit pe domnul Micu. Acesta era un om drăguţ şi prietenos. El s-a uitat la Ţupi şi a zis: „Ei, pricăjitule, care este problema ta? N-ai stăpîn? N-ai casă?“

Ţupi a dat din coadă şi ochii i-au strălucit. Domnul Micu a înţeles imediat! Cu o voce prietenoasă, a spus: „Atunci, prietene, hai cu mine! Să mergem!“

Ţupi n-a avut nevoie să i se zică a doua oară! A dat din coadă şi l-a urmat pe domnul Micu.

În cîteva zile, ce transformare: cîinele slab, pricăjit s-a îngrăşat, arătînd foarte bine!

Amîndoi, domnul Micu şi Ţupi, trăiau fericiţi şi erau prieteni, dar Ţupi avea multe de învăţat. El fusese un cîine al străzii, acum era un cîine de casă! A ajuns acolo plin de pu-rici şi păduchi. Domnul Micu l-a tratat cu soluţii, l-a îmbă-iat şi apoi l-a tratat din nou ca să omoare toţi puricii. Altă baie! Pe urmă, Ţupi a fost deplin curat.

În primele zile, curat şi cu burta plină, Ţupi nu-şi mai amintea de străzi. Era fericit. Îi aparţinea domnului Micu, un om prietenos. Avea o casă şi mîncare, un loc care să fie al lui. Dar au trecut zilele şi, deodată, lui Ţupi i s-a făcut dor de străzi. Îşi tot imagina ce frumos ar fi să alerge din nou după maşini şi biciclete şi să răscolească prin lăzile de gunoi urît mirositoare!

Aşteptînd o ocazie, cînd domnul Micu era ocupat în curte, iar poarta era deschisă, Ţupi a ieşit la plimbare.

A început să alerge pe străzi, să răstoarne lăzile de gunoi, să caute în mijlocul gunoiului resturi de mîncare care miroseau urît, să fugă după biciclete, maşini şi motociclete, pînă cînd un motociclist i-a dat brusc o lovitură, care l-a făcut să scheaune de durere. Pe urmă, Ţupi a plecat şchiopătînd spre casă, murdar tot şi flămînd, lovit şi din nou plin de păduchi! Ce să facă acum?

Cînd l-a văzut pe prietenul său, domnul Micu, Ţupi, cu coada între picioare de ruşine, s-a dus tăcut şi umil să se ascundă într-un colţ întunecos.

„Ţupi, vino aici“, a strigat domnul Micu. „Ori în casa mea, ori pe stradă, mă auzi? Nu-mi place să am în casă un cîine care miroase urît; să nu mai pleci niciodată, ai înţeles?“

Ţupi s-a umilit şi, cu o privire căită şi tristă, a lins mîna domnului Micu. Domnul Micu i-a îngrijit piciorul lovit, l-a tratat din nou cu soluţii pentru păduchi şi purici şi l-a îmbă-iat iarăşi cu mare grijă.

Ţupi, încă o dată curat şi scăpat de păduchi, a început să gîndească serios: „Ştiu ce prefer. Este foarte bine să am un prieten care să fie stăpînul meu. El e aşa de prietenos cu mine şi are perfectă dreptate. Nu este bine să ai în casă un cîine murdar şi urît mirositor, şi în plus plin de păduchi şi de pu-rici. Nu voi mai pleca de aici. O să fiu un paznic respon-sabil pentru casă. Sunt foarte recunoscător şi fericit“.

Vă întrebaţi cumva, copii, de ce vă spun eu povestea transformării din viaţa lui Ţupi? 

Ei bine, citiţi în Biblie ce a scris apostolul Pavel [Paul] în Efeseni, capitolul 2, versetele 12 şi 13. Încercaţi să le înţelegeţi. „Aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde [speranţă] şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Cristos Isus [Iesus], voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sîngele lui Cristos“.

Vedeţi cum se încadrează în versetul 12 copiii care nu-L au pe Cristos în inima şi viaţa lor? Ţupi era şi el la fel, fără mîncare, fără speranţă, trist, murdar şi slab. În versetul 13 avem copii salvaţi de Isus, fericiţi şi mulţumiţi, cu pacea lui Cristos în viaţa lor. Ţupi, după ce a găsit un stăpîn prietenos care s-a îngrijit bine de el, a fost şi el fericit.

Ne putem gîndi la Domnul Isus ca la Stăpînul nostru, căci cuvîntul Domn înseamnă Stăpîn.

Vă amintiţi cum l-a mustrat domnul Micu pe Ţupi cînd    s-a întors de pe străzi şchiopătînd, murdar, urît mirositor şi plin de păduchi? El a spus: „Ori în casa mea, ori pe stradă, mă auzi?“

Odată, Domnul Isus a spus ceva asemănător: „Nu puteţi servi la doi stăpîni“. El voia să spună că nu putem aparţine lumii şi în acelaşi timp Domnului Isus, pentru că lumea este duşmanca Lui.

Ţupi s-a dovedit a fi un cîine deştept şi cu bun-simţ. El a înţeles curînd că nu putea să se bucure de stradă şi în acelaşi timp să trăiască fericit în casa domnului Micu. El a făcut alegerea corectă. Este mult mai bine să fii fericit cu Domnul Isus decît să te bucuri de plăcerile lumii. Dacă faci alegerea cea bună alături de Domnul  Isus, vei fi fericit.

Sunt sigură că dacă Ţupi va uita vreodată şi se va duce din nou pe străzi, cînd se va întoarce acasă va primi bătaie! Chiar va primi bătaie! Aşa se întîmplă şi cu copiii, nu-i aşa? Cînd un copil nu este ascultător, primeşte bătaie. Dar ce se întîmplă dacă un copil nu ascultă de Cuvîntul lui Dumnezeu? Primeşte şi el bătaie? Da, primeşte.

În Epistola către evrei, capitolul 12 cu versetul 6, citim: „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte“. V-aţi gîndit vreodată la lucrul acesta? Pentru că ne iubeşte, Domnul Isus ne pedepseşte. La fel este şi cu părinţii noştri. Dacă ne iubesc, iar noi suntem neascultători, ei au obligaţia să ne pedepsească, să ne dea o corecţie, pentru ca să ne înveţe. Este spre binele nostru. În acelaşi fel, dacă nu ascultăm de Cuvîntul lui Dumnezeu, Domnul Isus ne dă o corecţie. Cu alte cuvinte, „ne dă o bătaie“!

Biblia spune că este spre binele nostru… spre folosul nostru. Cînd se dă corecţia, ea nu pare deloc plăcută, deloc bună, dar după aceea, dacă învăţăm lecţia şi ne umilim, aşa cum a făcut Ţupi, vom fi fericiţi şi mulţumiţi. Ţupi a fost un cîine foarte deştept. Hai să ne gîndim la lecţia pe care am învăţat-o de la el, bine?

 

 

Casa în formă de ciupercă

 

Domnul Micu avea un vis! Un vis pe care îl visa zi şi noapte. După ce s-a pensionat, a dorit să cumpere o fermă mică la ţară, să construiască o casă şi să trăiască singur.   Nu-i plăcea zgomotul sau agitaţia din oraş. Îi plăcea să ducă o viaţă mai liniştită. El era un om liniştit. Nu-i plăcea să vorbească cu alţii despre lucruri fără importanţă, ci numai cu cîinele şi prietenul său, Ţupi. Nu era căsătorit, nu avea rude. Era singur-singurel pe lume. Şi lui îi plăcea să fie aşa, îi plăcea într-adevăr acest fel de viaţă.

Zi de zi, el se ducea la plimbare cu cîinele lui pe cîmp. Ţupi alerga dintr-o parte în alta, bucurîndu-se de viaţă. El era liber să-şi urmeze stăpînul. Acolo pe cîmp putea să facă boroboaţe. Stăpînul lui se purta bine cu el, iar el era fericit.

Într-o zi, domnul Micu a văzut o poieniţă frumoasă înconjurată de copaci şi plină de flori. În apropierea ei era un pîrîu cu apă cristalină. Domnul Micu s-a uitat la poieniţă şi a scos un suspin încîntat: „În sfîrşit!“ a zis el. Domnul Micu găsise locul la care visase de atîta timp. În cîteva zile a cumpărat terenul, a pregătit materialul de construcţie, a cumpărat lemnul, a închiriat un camion şi a dus totul la terenul acela.

După ce s-au rezolvat toate, domnul Micu s-a aşezat să facă schiţa casei. Ţupi era alături de el, foarte liniştit, ca să   nu-l supere. Trebuia să fie o casă drăguţă ca să se potrivească cu poieniţa aceea încîntătoare!

Deodată, domnul Micu a văzut o ciupercă mare şi frumoasă la poala unui copac.

„Asta e! Îmi voi clădi casa în forma unei ciuperci. Ea va fi casa-ciupercă!“

Ţupi a fost de acord. El era fericit, căci şi-a dat seama din tonul vocii lui că stăpînul său era fericit (tot ce-l făcea feri-cit pe domnul Micu îl făcea fericit şi pe Ţupi).

Domnul Micu a lucrat mult timp la construirea casei lui, doar el singur, avîndu-l pe Ţupi lîngă el de pază.

Cînd casa a fost terminată, cei doi au admirat-o, încîntaţi. Era într-adevăr foarte frumoasă.

Deodată, în liniştea aceea au auzit un sunet care le dădea „bineţe“:

„Miau, miau!“

Ţupi a lătrat furios: „Ce, o pisică aici? Nu voi tolera nici o pisică aici!“

„Fii cuminte, Ţupi! Poartă-te frumos cînd avem musafiri!“ Pisica s-a apropiat precaută, pe vîrful picioarelor. Ea s-a uitat la Ţupi şi a venit să se frece de picioarele domnului Micu. Îi era foame. Domnul Micu i-a dat nişte lapte în-tr-o farfurioară, şi ea a fost foarte recunoscătoare.

Ţupi nu era deloc fericit să vadă pisica, dar, fiind un cîine ascultător, a acceptat neajunsul.

Cînd a venit noaptea, pisica n-a vrut să iasă afară, a găsit un coş şi şi-a făcut acolo culcuşul. Ţupi era supărat şi se uita invidios la ea. „Casa-ciupercă“ era a lui, nu a ei!

„Vino aici, Ţupi!“ a spus domnul Micu. „Ascultă aici, o să agăţ de perete acest tablou cu tema casei noastre, bine? El va fi regula pentru felul nostru de a proceda: Iubeşte-ţi aproapele! Chiar dacă nu-mi place să vorbesc prea mult, cred că ar trebui să arătăm dragoste celorlalţi, iar în cazul tău, Ţupi, aceasta înseamnă că trebuie să arăţi dragoste pisicii“.

Ţupi a dat din coadă cu ochii strălucitori şi a răspuns: „Ham, ham, e foarte bine!“

Din clipa aceea, cîinele şi pisica au fost prieteni buni.

În ziua următoare, în timp ce domnul Micu îngrijea de flori, o pasăre a început să cînte pe un ton ciudat, de parcă ar fi fost răguşită. ‚Încă n-am auzit niciodată o pasăre răguşită‘, s-a gîndit domnul Micu. El s-a uitat la pasăre şi a zis:

„Salut, păsărico, eşti răguşită? Ar trebui să ai mai mare grijă de gîtul tău. Vrei să-ţi împrumut cravata mea şi s-o foloseşti ca fular?“

Pasărea a fost de acord cu plăcere, dar n-a vrut s-o ia cu împrumut, nici vorbă! Doamnei Păsărilă i-a plăcut aşa de mult cum a fost tratată, că s-a hotărît să rămînă. De data aceasta, pisicii nu i-a plăcut asta.

„Ce, să trăiesc în aceeaşi casă cu o pasăre? N-o să rezist, nu!“

Ea se uita la doamna Păsărilă cu gînduri rele. „Pisicuţo“, a zis domnul Micu, „vino încoace! Ascultă-mă! Nu poţi să citeşti ce scrie pe tabloul nostru: ‚Iubeşte-ţi aproapele!‘? Ai fost făcută să te simţi binevenită, nu-i aşa? Atunci te rog să te porţi frumos. Dacă pasărea doreşte să stea, poate să stea, bine?“ Pisica îşi lingea încet blana şi se gîndea: „Da, domnul Micu are dreptate, el m-a primit de bunăvoie, deci eu trebuie să fiu prietenoasă cu pasărea“.

Din acea zi, pisica nu s-a mai uitat niciodată la pasăre cu gînduri rele. Totul era plin de pace în „casa-ciupercă“. În ziua următoare, domnul Micu, Ţupi, pisica şi doamna Păsărilă erau cu toţii afară şi priveau florile, cînd pe ele s-au aşezat o buburuză şi o gîză. Doamna Păsărilă le-a văzut imediat şi a vrut să le mănînce, dar domnul Micu a zis: „Stop, doamnă Păsărilă! Ţi-a mers bine la noi. E corect să faci rău acum?“

Doamnei Păsărilă i s-a făcut ruşine. Ea a zburat pe un pom şi a început să cînte cu vocea ei răguşită. Apoi s-a oprit şi    s-a gîndit: „Da, domnul Micu are dreptate!“

În următoarele cîteva zile, mulţi alţi prieteni din pădure au venit la casa în formă de ciupercă pentru ca s-o vadă, şi toţi au fost făcuţi să se simtă bine. Ei au găsit un culcuş călduros, şi nimeni n-a fost lăsat afară. O familie de melci trăia în colţul lor, şi de asemenea o pereche de broaşte-ţestoase. Buburuza şi gîzele locuiau în sufragerie, iar sub acoperiş trăia o familie de şoricei.

Toţi au dus-o bine multe zile, şi toţi musafirii îşi aminteau de cuvintele de pe tablou: „Iubeşte-ţi aproapele!“, pînă în ziua cînd a venit un alt musafir.

Un animal micuţ, foarte drăguţ, şi părea să fie aşa de bine-crescut: era domnul Raton (din familia sconcşilor). Domnului Micu îi plăcea mult de el, dar Ţupi şi cu pisica nu aveau încredere în el şi-l ţineau mereu sub observaţie. „Ţupi“, a zis pisica, „cred că avem aici pe cineva care nu vrea să se supună regulilor casei, scoate-l afară!“

„Nu te îngrijora, pisicuţo, lasă-l în seama mea! Eu sunt paznicul casei. Fii liniştită!“

În noaptea aceea, cînd s-au trezit şoarecii, domnul Raton arăta foarte interesat de mişcările din pod. El era foarte neliniştit şi a început să meargă din cameră în cameră. Pisica stătea în coşul ei şi era cu ochii în patru. Melcii, buburuza şi gîzele au plecat la plimbare. Broaştele-ţestoase dormeau, iar Ţupi stătea de pază.

Domnul Raton a început să urce foarte încet şi a ajuns la etajul trei. Ţupi s-a dus după el. Cînd domnul Raton a găsit o găurică în tavan, a început s-o mărească cu labele, apoi   şi-a băgat capul pe ea. Ţupi l-a apucat de coadă şi a început să-l tragă în jos. Domnul Raton s-a speriat şi a căzut pe duşumea. În clipa aceea s-a trezit domnul Micu şi a alergat pe scări în sus, strigînd:

„Ce se întîmplă aici? Cineva vrea să facă prostii aici? Ce se întîmplă, domnule Raton? Nimeni nu mănîncă şoareci în casa mea. Toţi trăiesc liber. Toţi trăiesc în pace. Iubeşte-ţi aproapele, domnule Raton. Adevărata frumuseţe vine din interior, mă auzi?“

Domnul Raton şi-a lăsat capul în jos şi a zis: „Este adevărat, domnule Micu. Aveţi dreptate. Este cel mai bine să trăieşti în pace!“

Toţi au coborît şi în casă s-a făcut din nou linişte. Domnul Raton s-a hotărît să plece la plimbare, ca să poată vîna în voie. Pisica şi-a lins blana şi s-a culcat. Ţupi s-a dus şi el la culcare. Şoarecii au mîncat grăunţele pe care li le dăduse domnul Micu cu bunătate. În liniştea nopţii, domnul Micu a început să gîndească: ‚Nu-mi place să vorbesc mult. Am venit să trăiesc singur în pădure şi mi-am construit aici o casă ca să stau liniştit şi în pace, departe de zgomot, dar chiar şi aici am mulţi prieteni şi trebuie să vorbesc cu ei. Sunt fericit şi mulţumit. Pacea să domnească în casa mea, şi toţi să înveţe să-şi iubească aproapele!“

 

Copii, să vorbim puţin despre istoria casei-ciupercă. Ce învăţăm de aici?

Mai întîi de toate, ar trebui să ne iubim aproapele. Cine este aproapele nostru? Domnul Isus ne-a învăţat să ne iubim duşmanii. V-aţi gîndit vreodată la aceasta?

În al doilea rînd, ar trebui să facem altora ceea ce am dori să ne facă ei nouă.

În al treilea rînd, ne putem aminti ce fericit şi mulţumit era domnul Micu de prietenii lui din pădure, în liniştea ca-sei-ciupercă. El se gîndea că nu-i lipseşte nimic. Ce credeţi voi despre lucrul acesta? Oare chiar nu-i lipsea nimic? Eu cred că ceea ce-i lipsea cel mai mult este prietenia Domnului Isus, care e cel mai bun Prieten al nostru. Dacă Îl avem pe Domnul Isus, Salvatorul şi marele nostru Prieten, atunci putem spune cu adevărat ca şi psalmistul: „Nu voi duce lipsă de nimic“.

În al patrulea rînd, citiţi Isaia capitolul 11, de la versetul 6 la 9. Este un pasaj care ne învaţă o altă lecţie din această istorioară: Aşa a fost la început în Grădina Eden şi aşa va fi cînd va veni Prinţul păcii, Domnul Isus, ca să domnească pe pămînt.

Casa-ciupercă ne-a învăţat cu adevărat o mulţime de lucruri, nu-i aşa?

 

Alergarea

 

Domnul Micu era foarte fericit. Ştiţi de ce? Pentru că avea alt prieten! Un prieten pe care îl admira mult: calul lui! Domnul Micu era plin de recunoştinţă faţă de el şi îl lăuda tot timpul:

„Ce drăguţ este! Într-adevăr, e foarte gras! Aleargă ca vîntul! Ia uitaţi-vă numai ce gras e! O să-i dau un nume de împărat şi o să-i spun Napoleon!“

Şi astfel Napoleon a devenit şi el membru al familiei domnului Micu, şi tuturor le plăcea de el. Tuturor, cu excepţia domnului Raton. El era invidios. Nu-i plăcea să-l audă pe domnul Micu lăudîndu-l pe noul sosit, nu!

„Napoleon, da“, a zis el, „dar e gras doar pentru că este leneş! Nu aleargă deloc. E leneş!“

Domnul Micu a auzit critica şi a vrut să dovedească faptul că acest cal al lui pe care îl admira atît de mult era de mare valoare.

„Ei bine, prieteni, hai să facem un concurs de alergări! Eu ştiu cine va fi învingătorul! Va fi Napoleon“.

„Un concurs de alergări? Ce idee bună! Ne vom distra de minune!“ au fost de acord cu toţii.

„Prostii“, a zis domnul Raton, neplăcîndu-i ideea, „un concurs de alergări? Nu-i pentru mine. N-o să iau parte!“

„Un concurs de alergări?“ a strigat doamna Păsărilă. „Ce idee bună! Şi eu o să iau parte!“

„Îmi pare rău, dragă, dar din nefericire nu vei putea lua parte. Nu întruneşti condiţiile. Ai aripi şi vei zbura în loc să alergi. Îmi pare foarte rău, eşti descalificată pentru această competiţie“, a spus domnul Micu, lovind-o uşor cu mîna pe spate.

Au stabilit ziua şi ora concursului de alergări şi s-au adunat cu toţii: Napoleon, Ţupi, broasca-ţestoasă, melcul şi unul dintre şoareci.

Şoricelul s-a uitat la Napoleon, aşa de gras şi de greu, aşa de mare, şi i-a fost frică. „Vai de mine! Dacă mă calcă cumva cu copita! Mi-e frică! Eu n-o să iau parte, nu!“

Şoricelul timid s-a descurajat, a abandonat şi s-a întors acasă.

Au mai rămas numai patru care să ia parte la alergare: Napoleon, Ţupi, broasca-ţestoasă şi melcul.

„Bine“, a zis domnul Micu, „toţi sunt gata? Vom da melcului şi broaştei-ţestoase un avans, pentru că ei nu pot fugi! Le vom da un avans de 500 de metri“.

Zis şi făcut! Au marcat punctul de plecare pentru Napoleon şi pentru Ţupi, iar la o distanţă de 500 de metri în faţă altul pentru broasca-ţestoasă şi pentru melc. Toţi şi-au luat locurile, domnul Micu a spus: „Start!“, şi alergarea a început.

Napoleon a pornit-o la galop, iar Ţupi alerga ca vîntul! Broasca-ţestoasă a început să se deplaseze încet, dar hotărît, iar bietul melc aluneca încet, puţin cîte puţin, puţin cîte puţin, fără să atragă atenţia nimănui.

În timp ce alerga, Napoleon a văzut deodată o păşune cu iarbă verde şi, fiind lacom, s-a oprit să mănînce puţin. I-a plăcut atît de mult iarba, încît a tot mîncat pînă n-a mai putut. Apoi a început din nou să alerge. Dar, bietul de el, stomacul lui era aşa de plin, că nu mai era în stare să alerge, aşa că s-a oprit să doarmă, şi astfel a ieşit din cursă!

Ţupi alerga bine şi a ajuns departe, dar dintr-o dată un iepure i-a tăiat calea. Cu un lătrat fericit, Ţupi s-a luat după iepure, ieşind de pe pistă şi uitînd de concurs. În capul lui era numai dorinţa de a prinde iepurele. Atît iepurele, cît şi Ţupi au dispărut.

Încă unul ieşit din cursă!

Broasca-ţestoasă mergea bine, cu gîtul întins înainte, cu picioarele în fiecare clipă tot mai hotărîte, clomp, clomp, clomp şi clomp, încă zece metri. Broasca-ţestoasă aproape alerga cînd a zărit o ciupercă delicioasă. „Ce deliciu!“ Aceasta era mîncarea ei favorită! Cît mai dorea s-o guste! Şi de ce nu? Broasca-ţestoasă a uitat de alergare, atenţia i-a fost abătută la ciupercă, şi astfel a pierdut ocazia.

Şi uite-aşa a mai rămas unul singur în cursă!

Melcul a perseverat, puţin cîte puţin, puţin cîte puţin. Tot înainte, fără să se descurajeze, n-a părăsit pista nici măcar o dată, nici nu s-a odihnit, ci se uita numai înainte, gîndin-  du-se neîncetat la ţinta pe care trebuia s-o atingă!

A venit după-amiaza, a apus apoi soarele şi toţi au plecat acasă. A apărut luna, şi atunci melcul a ajuns la linia de sosire, rămînînd statornic pînă la sfîrşit! El, care fusese subestimat, dispreţuit, pe care nimeni nu punea nici un preţ, nici nu i se dăduse vreo atenţie, el a cîştigat concursul de alergări!

Acest melc are să ne înveţe o lecţie importantă. Să vorbim puţin despre această istorioară.

Vă amintiţi de domnul Raton? El nici măcar n-a început cursa. Ba a dispreţuit chiar şi ideea de alergare. Sunt şi copii care gîndesc ca el: ei nu vor să-L urmeze pe Isus Cristos, dispreţuiesc Cuvîntul lui Dumnezeu, nici măcar nu încep alergarea, şi în felul acesta pierd ocazia de a cîştiga pre-miul vieţii eterne [veşnice].

Doamna Păsărilă s-a descalificat pentru că n-a vrut să ia parte conform regulamentului, căci ea voia să zboare în loc să alerge. Apostolul Pavel [Paul] spune cam aşa: „Atletul nu cîştigă premiul dacă nu luptă după reguli“, iar lecţia pentru noi este că putem cîştiga premiul, viaţa eternă, numai prin salvarea care e prin credinţa în Domnul Isus. Faptele bune, toate faptele bune pe care le putem face, nu sunt destule ca să cîştigăm cununa, şi numai prin Isus suntem noi salvaţi. Fără El suntem descalificaţi“.

 

Şoarecele a fost timid şi descurajat, şi astfel nici n-a început alergarea. El s-a retras. Ştiţi, copii, că sunt o mulţime de oameni ca acesta, ei vor să-L urmeze pe Isus, dar, cînd văd greutăţile, spun: „Nu pot, este prea greu, n-am destul curaj ca să fiu creştin“, şi astfel renunţă. Domnul Isus a spus că nu va fi uşor să fii creştin. El a spus: „Dacă vine cineva după Mine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze“. El a mai zis: „Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta“. Este adevărat, viaţa de creştin nu e pentru oameni timizi. Creştinul trebuie să fie curajos, dar Domnul Isus promite cununa vieţii pentru învingător. Se merită să fii creştin.

Napoleon, bietul de el, era prea plin de lucruri bune, a ajuns prea gras, obosit de alergare, s-a odihnit şi s-a retras. Sunt o mulţime de oameni ca Napoleon! Încep bine, dar stau puţin timp. Ei se retrag din vreun motiv, obosesc şi se indispun cu uşurinţă, şi nu vor să continue în viaţa creştină.

Ţupi este altul care a început bine. El a alergat într-adevăr, dar şi-a abătut ochii de la ţintă, fascinat de iepure. Unor asemenea oameni, apostolul Pavel le spune: „Voi alergaţi bine. Cine v-a împiedicat să continuaţi să ascultaţi de adevăr?“ De obicei, este cineva care ne împiedică să ascultăm de adevăr, cineva care ne face să ne abatem. Ţupi a fugit după iepure, şi de multe ori un băiat sau o fată aleargă după tovarăşi răi. Ţupi a pierdut concursul de alergări, pentru că s-a abătut. Bietul copil, şi el se abate de la calea dreaptă!

Broasca-ţestoasă a pierdut premiul din cauza amuzamentului şi distracţiei: ea a încercat să-şi mulţumească poftele. Ea este alta care a pierdut cursa. Din cauza ispitei. În scrisoarea către evrei, la capitolul 12, versetele 1 şi 2, citim: „Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte, să ne uităm ţintă la… Isus“.

Aşa este, copii, să nu vă luaţi ochii de la Domnul Isus Cristos. El ne păzeşte, ne ocroteşte, ne încurajează, ne duce la ţintă, ne dă victoria.

Să fim ca melcul umil; el a perseverat pînă la sfîrşit, fără să se abată de la ţintă. El n-a fost foarte capabil sau foarte rapid, era subestimat de alţii, dar a perseverat şi a cîştigat cursa.