Diabolus in muzica

E luna mai, cu flori si cer senin. O fetita de 12ani, Andrada Mocanescu, se arunca de la etajul 10. De cateva luni, Andrada se imbraca in negru, afisa o fata trista si asculta goth-rock. Era “emo”. La cateva ore diferenta,intr-un alt spatiu cultural(Anglia) , Hanah, o fetita de 13 ani, cu scrijelituri la incheieturi – semn ca apartinea miscarii “emo” – s-a spanzurat de bara patului, dupa ce si-a sarutat,nostalgic, parintii. Asculta rock si visa la “Parada neagra” – locul de intalnire al sinucigasilor “emo”.

 EMO

Emo nu este un accident. E un fenomen conturat. Numai in Anglia, intre 15 si 20% dintre adolescenti si tineri sunt “emo”. Ziarul Daily Mail (16 mai 2008) noteaza o escaladare a modei depresiei automutilari si tentativei de sinucidere, urmate de internare in spital, a ajuns la 16.000, indicand o crestere cu 25% fata de 2003. In SUA, dintre liceenii clasei a XII-a, 12% au avut o tentativa de sinucidere, iar alti 16% se gandeau serios sa o faca. Dintre acesti emo-kids, unii sunt copii de bani gata, dornici de epatare. Altii sunt copii frustrati de viata lor de familie. Iar altii sunt victime ale infidelitatii in dragoste. Numitorul comun al tuturor acestor adolescenti este muzica pe care o asculta obstinant. Asociatia Nationala de Educatie din America (New York Times, 18iulie 2001) deduce ca cele 5.000 de sinucideri de adolescenti sunt, intr-o anumita masura, consecinta muzicii deprimate si fataliste pe care o asculta.

 Hit-uri in Vogă

Elton John: „Imi voi cumpara un (calibru) 44, voi face tuturor o surpriza. Ma voi sinucide, voi produce o mica sinucidere.”

Nihilistics:”Metoda asta e singura solutie ce ti-a mai ramas: sinucide-te,sinucide-te, e timpul sa mori!”.

Metalica: „Mi-am pierdut vointa de a trai, nu mai am nimic sa dau, nimic pentru mine, am nevoie de sfarsit, care sa ma elibereze.”

Possessed, in albumul „Tendinte suicidale” :”Nu mai vreau sa traiesc.”…

 

Rock-ul , bat-o vina

Sa fie rock-ul cauza? Sau cel putin un factor favorizant? Asa sugereaza un studiu facut in Australia pe un esantion de 200 liceeni. Testele au scos la iveala ca cei care prefera „Heavy metal” sau „Hard rock” sunt inclinati spre depresie, ganduri de sinucidere si autoflagelare. Raportat la sex, proportia este de 20% baieti si 60% fete. La inceputul anilor 1990 fenomenul a primit si un nume: „Heavy Metal Syndrom”. Dupa opt ani, in 1998, un alt raport oficial intarea aceeasi concluzie: cu cat mai mare era atasamentul adolescentului fata de cultura Heavy metal, cu cat mai mare era rata sinuciderii. Desigur, exista si opinii contrare. Cei ce contesta aceste corelatii ignora, probabil, faptul ca cea mai mare parte din repertoriul muzicii rock inspira nihilism, revolta oarba si pasiune pentru morbid; si ca peste 90 dintre starurile rock au incheiat viata prematur; fie prin sinucidere, fie printr-o supradozare cu droguri … . Sa fie oare ideea aceasta(ca rock-ul stimuleaza ganduri negre) un mit sau adevar? Iar daca e adevar, ce anume din muzica rock induce „liliecii” in minte si in suflet: textul sau muzica insasi?

Nimeni nu se indoieste de puterea cuvintelor: mesajele pe care le lanseaza formatia „My Chemical Romance” (formatie considerata port-drapelul curentului „emo” ), ca de exemplu: „Ti-am adus gloantele mele”; „Bun venit la parada neagra”;”Cele din urma cuvinte mari” sau „Nu te iubesc!”… nu pot sa te lase indiferent. Dar efectul cuvintelor, oricat ar fi de socant, este secundar fata de impactul muzicii in sine.